Le auzim cântecul când ne plimbăm prin natură sau în parcurile din oraș. De cele mai multe ori nu le vedem, fiind ascunse in desișul copacilor sau tufișurilor. Uneori avem norocul să le observăm fără prea mare efort, alteori e nevoie de expediții cu ghizi specializați pentru a putea admira bogația de culori ce decoreaza penajul lor. Găsiți mai jos clasamentul nostru cu păsările cu cel mai frumos penaj care se pot vedea în Romania.
Sumar:
- Prigoria
- Dumbraveanca
- Pescărușul albastru
- Pițigoiul albastru
- Grangurul
- Cinteza
- Sticlete
- Gaița
Prigoria (merops apiaster)
Locul I nu a fost greu de adjudecat. Prigoriile, prin penajul lor viu colorat, s-au distanțat ușor în fruntea listei. Cine are șansa să le întânească are impresia că se află mai degrabă la tropice. Și adevărul nu este departe: aceste frumoase păsari iernează în Africa, în România ajungând in luna mai, cand depun ouale, și cresc puii, urmand să migreze înapoi în august.
Penajul lor pare desprins din culorile curcubeului: nuanțe de turcoaz, albastru, verde, combinate cu tonuri de galben intens, rosu, brun.
Sunt păsări care se hranesc cu insecte: bondari, viespi, albine, fluturi. Denumirea științifică (Merops apiaster) ne indică regimul lor alimentar, apiaster însemnând „mâncător de albine”. De altfel, în limba română o putem găsi sub diferite denumiri regionale, legate evident de meniul ei: albinar, viespariță, ciuma-albinelor, lupul-albinelor.
Prigoriile sunt păsări de mărime medie, cu o deschidere a aripilor între 36-40 cm și o lungime a corpului între 25-29 cm.Prigoriile preferă zonele de câmpie și deal, cu pante însorite. Cuiburile sunt făcute cel mai adesea în malurile de nisip ale râurilor sau în zone descoperite de nisip de pe pantele dealurilor. Cu ajutorul ciocului lung săpă tunele lungi de câțiva metri, la capătul căruia aflându-de o cameră folosită pentru cuibărit.
Sunt păsări care trăiesc în colonii. Păsările sunt monogame și în timpul ritualului de împerechere, masculul îi oferă femelei insecte.
Dumbraveanca (Coracias garrulus)
Dumbraveanca este o pasăre de dimensiuni medii, asemănătoare din acest punct cu stăncuțele: dimensiunea unui adult ajungând la 30-32 cm cu anvergura aripii de 66-73 cm. Are un penaj intens colorat, culoriile predominante fiind nuanțe de turcoaz, verde, albastru. Extremitățile aripilor sunt negre, iar pe spate întâlnim nuanțe de cafeniu.
Etimologia în limba română probabil are legătură cu locurile de cuibărit, dumbraveanca preferând atât luminișurile de la liziera pădurilor, ca și pășunile sau fânețele. Cuibul este construit fie in scorburile arborilor, fie în malurile abrupte de loess. Denumirea științifică provine de la sunetele pe care le emite dumbraveanca, apropiate celor emise de corb (din greacă korakisas – asemănător corbului). Garullus provine din latină, însemnând guraliv, flecar.
Dumbrăveanca este predominant insectivoră, preferând speciile mari de insecte (greieri, coropișnițe, diverse coleoptere, fluturi). Consumă uneori și viermi, miriapode, melci, scorpioni, dar și șopârle, șerpi, broaște, mici rozătoare.
Este o pasăre migratoare, petrecând iernile în Africa sub-sahariană. În România se întoarce pe final lunii aprilie, unde rămâne până la finalul lunii august. Depune între 3 și 6 ouă pe care le clocesc atât femela cât și masculul. Pui cunosc o dezvoltare foarte rapidă, putând părăsi cuibul după 25-30 de zile de la naștere.
Pescărușul albastru (Alcedo atthis)
Pescărușul albastru este o pasăre de talie mică (17-25 cm cu o deschidere a aripilor de 24-28 de cm), dacă o comparăm cu ceilalți pescăruși si cu un penaj viu colorat. Albastrul domină și aici, nuanțele variind de la albastru cobalt spre turcoaz. Pe piept putem identifica nuanțe de cafeniu roșiatic cu câteva pete albe. Are formă unei mici torpile, ceea ce-i permite să plonjeze aproape vertical în apă în căutarea prăzii.
Se hrănește cu pești mici și alte insecte, crustacee sau mormoloci pe care le găsește la suprafața apei. Prefera apele limpezi și line, care îi permit să-și identifice ușor prada, de la înălțimea unui post de observație. Pescărușul albastru iernează în țara noastră, dar în cazul iernilor grele, se poate muta mai la sud, unde poate găsi ape care să nu inghețe.
Pescărușul Albastru este foarte teritorial. Consumă zilnic 60% din greutatea corporală, așadar este esențial sa aibă controlul unui fragment de apă. Este solitar în cea mai mare parte a anului, adăpostindu-se singur în desișuri. Formează perechi în toamnă, dar fiecare pasăre își păstrează un teritoriu separat, în general, teritorii care nu sunt unite până la primăvară. Ouăle sunt clocite de ambii parteneri, iar puii sunt alungați din cuib după 3-4 săptămâni, când sunt capabili să-și procure hrana singuri.
Pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus)
Pițigoiul albastru este o pasăre de mici dimensiuni, cu un colorit bogat. Creștetul capului, aripile și coada sunt albastre, spatele verzui iar abdomenul este galben.
Este o pasăre ce rămâne tot timpul anului în țara noastră și se hrănește vara cu insecte, larve, păianjeni, omizi și nevertebrate mici, iar iarna cu fructe și semințe. Primăvara consumă suplimentar nectar din flori și uneori sevă de la unele specii de arbori. Este o pasăre curioasă, care nu evită zonele locuite de om.
Pițigoiul o specie foarte răspândită în păduri de foioase până la altitudini ce nu depășesc 1000 m, dar nu evită nici pădurile mixte, grădinile, livezile și parcurile din interiorul localităților.
Pițigoiul albastru este o specie monogamă. Masculii pot fi poligami, având mai multe partenere în același teritoriu. Depune de obicei 7-13 ouă, pe care le clocește femela (masculul având grijă să-i aducă hrană la cuib). Este o pasăre solitară care trăiește în perechi sau toamna în grupuri familiale mici. Nu migrează, dar toamna și iarna se deplasează în zone cu surse de hrană abundente și uneori se adună în grupuri mai mari.
Grangurul (Oriolus oriolus)
Deși este o pasăre timidă, grangurul poate fi observat cu puțină răbdare în preajma livezilor de cireși, în meniul acestei păsări aflându-se, pe lângă insecte și fructele, mai ales cireșele (poate or fi aflat cât costă un kilogram). Nu știm care e legătura aceste păsări cu celălalt înțeles al cuvântului, acela de om cu funcție importantă, dar știm că grangurul nu are deloc tendințe de șef.
Masculul are un penaj de galben intens, cu aripile și coada negre, femela de un colorit verzui, cu coada și aripile mai întunecate. Denumirea științifică „oriolus” a fost folosită pentru prima dată în secolul al XVIII-lea și este derivat din latinescul clasic „aureolus” însemnând auriu. Lungimea corpului este de 22-25 cm iar deschiderea aripilor este de 30-35 cm și greutatea de 50-60 g. În România este o pasăre răspândită în zăvoaie și pădurile luminoase de șes, urcând și pe văile râurilor montane, până în partea lor mijlocie. Este o pasăre migratoare ce doar cuibărește în țară, iarna petrecând-o în Africa. În timpul migrației, grangurul zboară doar noaptea, și de obicei se întoarce la același cuib.
Cuibul este construit de către femelă și este asemănător unui hamac, fiind deseori agățat de ramuri în formă de furcă. Cuibul are o formă de cupă de 12-15 cm, este construit din trestie, iarbă, mușchi, bucăți de pânză, hârtie, scoarță de copac. Pe interior este căptușit cu pene sau fire de lână și păr de cal, atunci când acestea sunt disponibile.
Cinteza (Fringilla coelebs)
Cinteza este o pasăre de dimensiuni mici spre medii, lungimea corpului fiind cuprinsă între 14-16 cm cu o anvergură a aripilor de 24-28 cm. Masculul are un penaj colorat, având creștetul capului și ceafa gri-albăstrui, partea inferioară a corpului castaniu spre roșcat, dorsal, între aripi întâlnim nuanțe de verde-măsliniu. Prezintă dungi albe, late, pe aripi, în timp ce femela are un colorit mai șters, gri-maroniu.
Își construiește cuibul în păduri, parcuri cu arbori abundenți și maturi, uneori în aliniamente de arbori sau zăvoaie de-a lungul râurilor. Este întâlnită atât în păduri de conifere cât și în pădurile de stejar sau plop din zonele joase.
Cinteza este o pasăre parțial migratoare. În timp ce femelele și exemplarele tinere zboară vara târziu spre zone mai calde, masculii rămân de obicei peste iarnă în țară. De aici vine și denumirea de coelebs (celibatarul).
Cinteza are un regim nutrițional variat, de la nevertebrate mici și larvele lor până la semințe și muguri. Puii sunt hrăniți cu larve de nevertebrate.
Cinteza este o pasăre monogamă. Masculul atrage femela prin ciripit puternic și etalarea penajului bogat colorat. După împerechere, femela construiește cuibul ascuns în coronamentul superior al copacilor. Doar femela clocește, masculul având grijă de ouă doar când femela părăsește cuibul pentru a se hrăni. După eclozare, puii sunt hrăniți de părinții lor doar cu insecte.
Sticletele (Carduelis carduelis)
Sticletele este o pasăre mică din familia cintezelor cu un penaj frumos colorat. Aripile sunt negre cu intercalări de galben, pe spate găsim nuanțe de cafeniu, iar pe cap, în jurul ciocului sticletele are o pată roșie.
Se pare că legătura dintre această pasăre și personalul din poliție ar fi legată de uniforma din trecut a acestora din urmă, care avea elemente de roșu intens.
Numele științific – Carduelis – este denumirea în latină a unor specii de scaieți – Carduus – cu referire la comportamentul de hrănire al sticleților iarna, când pot fi văzuți în grupuri numeroase pe aceste plante.
Este o pasăre ce de obicei rămâne peste iarnă în România și cuibărește în păduri, parcuri cu arbori abundenți, livezi și grădini, aliniamente de arbori sau zăvoaie de-a lungul râurilor. Ocupă orice fel de habitat semi-deschis, inclusiv în zonele locuite de oameni.
Are un regim preponderent vegetal, hrănindu-se cu muguri, flori sau fructe, iar în sezonul rece în special semințe și fructe uscate.
Gaița (Garrulus glandarius)
Gaița este o pasăre de dimensiuni medii (32 – 35 cm) cu anvergura aripilor de 54-58 cm, din familia Corvidae, împreună cu corbii, stăncuțele, cioara sau coțofana. Spre deosebire de rudele sale, gaița are un penaj mult mai pastelat, dominat de tonuri de maroniu, cu inserții de albastru intens și negru la mijlocul aripilor.
Au o dietă variată, de la ghinde, nuci și alte semințe la fructe, nevertebrate, ouă, pui de pasăre și mamifere mici. Este o pasăre ce își face rezerve de hrană pentru iarnă (în special semințe, ghinde, nuci) în scorburi sau îngropate în sol, acest obicei al lor contribuind la răspândirea unor specii de plante. Gaițele sunt păsări sedentare, putând fii văzute tot anul în România.
În general, în cazul gaițelor, partenerii rămân impreună toată viața. Ritualul nupțial presupune etalarea penajului de pe aripi si coadă, iar masculul îi oferă femelei hrană. Cei doi construiesc împreună un cuib de bete intr-un tufis sau copac.
Gaița este considerată o pasăre îndrăzneaţă. Îşi semnalează prezenţa prin sunete puternice ce imită păsările de pradă (acvile şi ulii), dar uneori emite şi un fel de mieunat. Strigătele gaiţei vestesc de cele mai multe ori prezenţa unui animal sau pasăre de pradă şi semnalizează celorlalte vieţuitoare existenţa pericolului.
Acesta este clasamentul preferințelor noastre, iar lista poate fi îmbogățită cu noi păsări pe măsură ce le descoperim. Unele din păsările prezentate mai sus pot fi observate, cu puțin noroc, în timpul excursiilor noastre din natură, cum sunt de exemplu drumețiile pe care le organizăm în Transilvania.
Bibliografie: http://pasaridinromania.sor.ro/
Sursă sunete păsări: https://www.xeno-canto.org/
